Wislawa Szymborska – Nevasta lui Lot

Probabil am privit în urmă din curiozitate.
Dar e posibil să fi avut şi alte motive.
Am privit în urmă jelindu-mi vasul de argint.
Din neatenţie, în timp ce-mi încheiam sandala.
Să nu mai văd ceafa plină de virtuţi
a soţului meu, Lot.
Ştiam că nici de-aş cădea moartă
nu s-ar opri din drum.
Din nesupunerea unui om înjosit.
Cercetând dacă pe urme îmi călca cineva.
Lovită de tăcere, sperând că Dumnezeu se răzgândise.
Cele două fiice ale noastre dispăruseră peste vârf de deal.
Simţeam cum îmbătrânesc. Distanţă.
Rătăceam fără sens. Toropeală.
Am privit în urmă aşezându-mi desaga pe pământ.
Am privit în urmă cu teamă, neştiind încotro să păşesc.
În cale mi-au apărut şerpi,
păianjeni, şoareci de câmp, şi pui de vulturi.
Nici buni, nici răi. Pur şi simplu orice vietate
se chinuia să răzbată prin panica iscată.
Am privit în urmă devastată.
Ruşinată pentru că mă furişam.
Pentru că-mi venea să urlu, să mă-ntorc.
Sau doar pentru rafala de vânt ce mi-a despletit părul
şi mi-a-ndepărtat pentru o clipă veşmântul ce m-acoperea.
I-am simţit privindu-mă de pe zidurile Sodomei,
i-am simţit izbucnind în râs, o dată şi încă o dată.
Am privit în urmă cu mânie.
Savurându-le soarta cumplită.
Am privit în urmă pentru toate cele menţionate mai sus.
Am privit în urmă fără vreo intenţie.
O piatră mi s-a rotit sub talpă, mârâind la mine.
Brusc, pământul s-a despicat şi mi-a tăiat drumul.
Pe-o margine de crăpătură un hârciog păşea mărunt,
şi-n acel moment amândoi am privit în urmă.
Nu, nu. Am continuat să alerg,
m-am târât, am încercat să zbor
până când întunericul s-a prăvălit din ceruri
şi odată cu el ţărână şi păsări moarte.
N-am putut să respir şi m-am rotit fără sens.
De cineva m-ar fi văzut şi-ar fi închipuit că dansam.
Probabil am avut ochii deschişi.
Probabil am căzut cu faţa spre oraş.